Am fost în zona Trascau în 2008, în perioada studenției. Am plecat din Craiova în mijlocul verii, când vremea era caniculară. Am călătorit cu trenul vreme de ore bune și am ajuns, într-un final, la Cugir. Duceam două fetițe de la mătușa lor, din Craiova, înapoi în satul natal. De la Cugir ne-a luat cineva cu mașina și ne-a lăsat în Râmeți. Din Râmeți am plecat pe jos până în comuna Ponor, localitatea fetițelor. Nu prea știam zona și era extrem de izolată. Aveam telefoane mobile, dar semnal nu aveam. Am parcurs drumul de 17 km pe jos, în mare parte, pentru că nu existau mijloace de transport în comun. Treceau greu mașini prin zonă și știu că a oprit cineva și ne-a luat în mașină, reușind astfel să scurtăm o bucată de drum. Până să ajungem acolo, ne-a prins ploaia. Am ajuns la casa fetițelor dimineața. Mama lor ne-a așezat la masă. Am mâncat un pilaf de orez cu ceva ciuperci. Cred că erau gălbiori, dar nu știam atunci ce fel de ciuperci mănânc. Mi s-au părut extrem de gustoase. Erau diferențe mari de temperatură. Plecasem de la peste 30 de grade și am ajuns la sub 15. Singura bluză lungă era bluza de pijama. Am mâncat și am plecat la drum. Eram doar eu și Alina, colega mea de facultate. Am rămas în minte cu frumusețea locurilor. Satele și comunele sunt extrem de izolate, dar au o frumusețe rară. Am rămas în minte cu arhitectura rurală. Locurile acelea erau parcă încremenite în timp. Din comuna Ponor am mers pe cărări de munte și ne-am dus spre Mănăstirea Râmeți. Din fața mănăstirii pleca un autocar care urma să ne lase la Alba Iulia. Am plecat la amiază de la casa fetițelor și drumul l-am parcurs cu mare teamă. Ne erau complet necunoscute locurile și știu că abia găseam câte un om care să ne confirme că mergem pe drumul cel corect. Când am găsit Căsuța cu Alune pe internet și am aflat unde este localizată, am retrăit parcă acele momente. De altfel, căsuța este mică și extrem de cochetă. Pare a fi locul potrivit pentru peisajul din zonă. Pentru că eram curioasă care este povestea ei, i-am scris Cristinei Bica – coproprietara locului – pentru a afla mai multe. Mai jos este povestea familiei Bica. Cristina este designer vestimentar, iar soțul său, Horațiu Bica, este avocat. Locuiesc în Alba Iulia, iar proiectul acesta a fost gândit ca o casă de vacanță a familiei.  Proiectul turistic a început mai devreme decât era planificat, accelerat de pandemie, care a transformat visul unui plan de pensionare într-o realitate a anului 2020. Familia lor a început să închirieze Căsuța cu Alune, cabana lor de familie, într-un moment de incertitudine globală. În prezent, administrează două cabane în circuitul turistic, ambele acreditate de Ministerul Turismului. Curajul de a face primul pas, închiriind propria cabană de familie, a fost esențial, iar sprijinul lui Radu Fusea, de la Travlocals.com, a fost determinant în promovarea și gestionarea rezervărilor. „Ne doream un mic proiect turistic ca plan de pensionare, dar pandemia a grăbit lucrurile cu vreo 20 de ani! 😅 Am început să închiriem Căsuța cu Alune, cabana noastră de familie, în 2020, în plină pandemie. Ne-a trebuit doar curajul să facem pasul de a închiria propria cabană de familie. Și aici trebuie să-i mulțumesc lui Radu Fusea de la Travlocals.com, care ne-a încurajat, ne-a informat pertinent și ne-a ajutat foarte mult pe partea de promovare și rezervări. Noi veneam din total alte domenii, fără experiență în turism. Așadar, în prima fază, provocarea a fost reconversia profesională peste noapte”, afirmă Cristina Bica, coproprietara Căsuței cu Alune. Cum și-au ales cei doi soți locul pentru casa de vacanță? Zona pare că i-a ales pe ei. Tatăl Cristinei este originar din această zonă, unde și-a petrecut copilăria, și le-a oferit terenul pe care a fost construită Căsuța cu Alune. Socrul lor are o cabană în apropierea locației Explorers’ Dream, iar astfel au descoperit disponibilitatea acelui teren. Proiectul este unul de familie, fără de care ar fi imposibil pentru cei doi, Horațiu și Cristina, să gestioneze totul: cabanele, șantierul, locurile de muncă din Alba Iulia, școala copilului, casa și celelalte responsabilități. Casa, inițial destinată vacanțelor familiei, și-a schimbat scopul odată cu pandemia Investiția în ambele proiecte a fost susținută din fonduri proprii. Pentru Căsuța cu Alune, construită între 2013 și 2017, costurile nu au fost cuantificate detaliat la momentul respectiv, însă familia este conștientă că acestea nu se pot compara cu cele de acum. Planuri de viitor: „Anul acesta am demarat etapa a doua, cu un proiect pentru încă două cabane stil Explorers’ și un spațiu administrativ.” Anul acesta au demarat etapa a doua, care include construcția a încă două cabane în stil Explorers’ și un spațiu administrativ. În prezent, investesc în construirea și dotarea uneia dintre aceste cabane, astfel încât să o introducă în circuitul turistic anul viitor. „Sperăm ca, la un moment dat, să completăm experiența oaspeților noștri și cu mâncare de casă, gătită proaspăt, la fața locului, din ingrediente locale. Dar asta este mai complicat din cauza legislației și a caracterului sezonier al turismului pe valea noastră.” Care sunt provocările întâmpinate pentru dezvoltarea unui proiect turistic destinat iubitorilor de natură și turism lent? „Provocări sunt multe, dar, dacă reușim, pe lângă fondurile alocate construirii, să ne plătim lunar rata la bancă, cheltuielile de administrare și să ne fie recompensată munca și timpul alocat acestei ocupații, asemănător cu joburile de la Alba, atunci noi considerăm că merită efortul. Oricum, contează enorm și faptul că lucrăm în aer curat, în natură, lângă susurul râului, în zona aceea frumoasă unde lumea vine să scape de oraș. Nu este o investiție pasivă, foarte profitabilă sau din care să te îmbogățești, dar atuul nostru este că nu avem pretenții financiare fanteziste. Câștigul vine prin muncă și din faptul că ne ocupăm personal de cele mai multe aspecte: administrare, gestionare rezervări, promovare etc. Cel mai plăcut aspect este interacțiunea cu oaspeții”, mărturisește sincer Cristina.

Am scris articolul acesta în 2017… A fost gândit pentru o revistă de turism, însă ceva m-a făcut să nu transmit povestea mai departe. Am publicat un mic fragment pe o pagină de socializare. De atunci și până acum am tot avut intenția să îl public undeva, însă ceva m-a oprit. Anul trecut am aflat informații despre Inn on Balaban – căci așa este cunoscut de turiștii străini. Atunci am descoperit că locația este închisă temporar. Când scriu aceste rânduri, nici nu mai știu dacă locul este al aceluiași proprietar sau dacă mai este deschis turiștilor, însă știu că domnul Dan Dimăncescu este Membru al Consiliului de Administrație în cadrul Fundației Conservation Carpathia. Mai știu că povestea aceasta trebuie spusă în acest mod. Este o poveste care mi-a rămas întipărită în suflet… Articolul din 2017 Hanul Bălăban este, pentru mulți, doar un loc unde arhitectura rurală românească își continuă drumul, chiar și în modernitate. Este un loc de unde poți admira liniștit munții… Puțini cunosc însă povestea înaintașilor și „predecesorilor” celui care a avut inițiativa de a construi acest loc. Originile familiei Dimăncescu. Despre Dimitrie D. Dimăncescu Proprietarul Hanului Bălăban este Dan Dimăncescu, descendent al unei familii nobile. Tatăl său, Dimitrie D. Dimăncescu, a fost ambasador în timpul domniei lui Carol al II-lea, fiind un apropiat atât al acestuia, cât și al lui Carol I. Înainte de cariera sa diplomatică, Dimitrie a trebuit să facă față unor lupte grele în timpul Primului Război Mondial. Deși de origine română, Dan s-a născut în exil, deoarece, odată cu venirea comuniștilor la putere, părinții săi au plecat mai întâi în Maroc, apoi în Statele Unite ale Americii. A crescut acolo, s-a căsătorit în Statele Unite și a fost numit consul onorific al României la Boston. Este profund emoționat de fiecare dată când se gândește la țara sa de origine, iar această emoție i-a fost transmisă și fiului său, Nicholas Dimăncescu, nepotul lui Dimitrie (erou în Primul Război Mondial și personaj principal al documentarului Hill 789 – The Last Stronghold). „România are atât de multe de oferit lumii și nimeni nu știe asta.” – Nicholas Dimăncescu „Am venit aici să regăsesc drumul pe care l-a urmat bunicul meu și să aflu povestea României din Primul Război Mondial”, mărturisește Nicholas Dimăncescu, în documentarul Hill 789 – The Last Stronghold. Această reconstituire a fost realizată cu ajutorul jurnalului lui Dimitrie D. Dimăncescu, bunicul său. Nicholas a realizat o reconstituire video a evenimentelor prin care bunicul său a trecut în timpul Primului Război Mondial. Dimitrie a scăpat cu viață și a fost numit erou național, dar mai târziu a fost forțat să plece din țară de către comuniști, sfârșind în exil, la New York. Hill 789 nu este singurul documentar realizat de Nicholas în slujba României. Au urmat al doilea și al treilea documentar, căci Nicholas, tânăr regizor pasionat de istorie, a fost profund impresionat de România: „România are atât de multe de oferit lumii și nimeni nu știe asta.” Nicholas redă României eroii uitați și ignorați în comunism Acesta a fost, probabil, crezul care l-a determinat pe Nick (așa cum îl numea tatăl său) să se întoarcă în România și să filmeze un al treilea documentar pentru National Geographic – Decoding Trajan’s Column: Emperor vs. King. Acesta avea să fie ultimul său documentar căci piere, căzând de pe o stâncă. 1968 – anul în care Dan Dimăncescu vine pentru prima oară în România, tot în calitate de corespondent National Geographic Anul 1968 marchează prima vizită a lui Dan Dimăncescu în România. Însoțit de echipa de la National Geographic, într-un tur prin Europa, Dan ajunge la Măgura, Sibiu, unde vede o casă țărănească pe care o desenează. După ce se întoarce în România în 1990, hotărăște să construiască o casă inspirată de acel desen. „Mi-am amintit de anul 1968. O coincidență stranie este legată de Sibiul pe care l-am vizitat de mai multe ori. Acolo există un muzeu minunat, Muzeul Astra, al cărui director, Corneliu Bucur, mi-a arătat o casă. Aceasta purta numărul 121. Miracolul a fost că această casă era exact cea pe care o desenasem în jurnalul meu din 1968. Am făcut o copie și iată copia casei 121 din Sibiu”, rememorează Dan Dimăncescu momentul construcției Hanului Bălăban. „Îmi place când vin străinii și se bucură de adevăratul spirit românesc” Inițial, Hanul Bălăban a fost proiectat ca locuință personală, dar Dan a decis să-l închirieze după ce a realizat că îl vizitează prea rar. Hanul este situat în apropierea comunei Șimon, Bran, iar scopul lui Dan a fost acela de a construi o casă țărănească care să ofere și confortul modern. S-a întors în România pentru că simte o puternică legătură cu aceste locuri: „Părinții mei au fost români, moștenirea mea este românească. Mă simt bine aici. Locuiesc în Boston, dar am o familie care adoră să vină aici. Din păcate, România are o imagine negativă, însă aceasta începe să se schimbe, ceea ce este o veste bună. Oamenii încep să înțeleagă că România are o cultură specială, nu neapărat în orașe, ci în sate, în munți. În Transilvania vezi un stil de viață care a existat în Occident acum 50 de ani sau în America acum 57 de ani. Oamenii încă strâng fânul cu mâna… Este o cultură a satului, iar aceasta este fereastra prin care trebuie promovată România în Europa și în America. Această aventură schimbă percepția.” Hanul a fost construit cu grijă și atenție la detalii aparent nesemnificative. Are ferestre mici, grinzile sunt cioplite manual, cu toporul, și îmbinate în stilul tradițional „rândunică”. Peste 25.000 de șindrile au fost, de asemenea, cioplite manual. Text de Raluca Dumitrana Imaginile aparțin proprietarilor Inn on Balaban